Baba Dochia – metaforă a vieţii

Când discutăm despre cele mai importante personaje din mitologia românească, este musai să o aducem în prim-plan şi pe Baba Dochia sau Odochia. Veselă, încrezătoare, curioasă, visătoare, furioasă, suspicioasă, iubitoare…Indiferent de expresia ei, Baba Dochia este un arhetip.

Un simbol al trecerii, dar și al renașterii, într-un cuvânt, al ciclicităţii anotimpurilor și metaforă a vieții însăși. Oamenii au avut dintotdeauna credințe, iar cele mai multe sunt legate de natură și de forța ei de regenerare. Cea mai cunoscută dintre legendele Babei Dochia ne spune că aceasta a urcat muntele însoțită de oile sale și îmbrăcată cu nouă cojoace. În timpul urcării a tot lăsat câte unul pentru a se elibera de povară, dar când a ajuns sus, un ger năpraznic s-a năpustit asupra muntelui, iar Baba și oile ei au înghețat.

În folclorul românesc, cea mai cunoscută şi probabil cea mai veche legendă despre Baba Dochia este cea culeasă de Gheorghe Asachi, poet, prozator și dramaturg român care a trăit între anii 1788 – 1869. „Această legendă spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgostește de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture și se refugiază împreună cu „a ei popor” pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian, îi cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă”. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia).

O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. „Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, fata se întoarce acasă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece doar Mărțișor îi putuse oferi o floare fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12) în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei, soarele puternic o face să își scoată rând pe rând cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără niciunul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață”.(https://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia). Folclorul popular românesc asociază cele nouă zile de pe 1 Martie până pe 9 Martie cu povestea Babei Dochia născându-se astfel mitul Babelor.

„Indiferent ce spune legenda, pentru mine Baba Dochia este o metaforă a <<luptei>> dintre iarnă și primăvară, Ileana Horoba-Danci, artistă, creatoare a Mărţişorului de colecţie Baba Dochia.

În Maramureş, Baba Dochia este legată şi de legenda Mărţişorului. Studiile de etnografie din zonă, vorbesc despre o fată a Babei Dochia pe nume Alb, ce era considerată în unele sate din Maramureş fata Babei Dochia pentru că Baba Dochia era de felul ei mai ciudată, iar această fată, de o frumuseţe rară, nu vorbea niciodată, deşi nu era mută. Părea un personaj rupt de lume, şi oamenii o ţineau la distanţă, iar ea ca să evite gura lumii s-a retras în pădure, dar după un timp şi-a dorit să revină în sat. S-a reîntors noaptea ca să nu sperie pe nimeni. În sat trăia un fecior foarte năstruşnic pe nume Roşu, aşa i se spunea pentru că avea o fire de nestăpânit, foarte frumos dar foarte aprig, care în noaptea aceea îşi făcea plimbarea la fetele din sat, cum făceau feciorii din Maramureş, mergând de la o casă la alta, în speranţa că vor găsi cea mai frumoasă fată. Se spune că Alb a ajuns la o poartă maramureşeană, superbă, care avea sculptată şi împletitura ce simbolizează infinitul, viaţa şi moartea. O poartă care era păstrată intactă dar casa din spatele ei era o ruină. Ea atrasă de poarta pe care nu şi-o mai amintea, merge spre acel loc, dar în poartă ajunge şi acest fecior pe nume Roşu. El a fost vrăjit de frumuseţea ei, crezând că e o nălucă pentru că nu o mai văzuse până atunci. Cele două suflete s-au unit într-unul singur prin taina iubirii. De aici a apărut legenda şnurului de Mărţişor.

„Am crescut cu povești și legende despre mărțișor și Baba Dochia, motiv pentru care într-un fel firesc am ajuns acum mulți ani să caut a descoperi mai îndeaproape această inestimabilă tradiție. Colecțiile pe care le dedic an de an Babei Dochia sunt cel mai aproape de sufletul meu dintre toate mărțișoarele pe care le creez. Ele îmi dau ocazia să exprim în aceste minuscule portrete, tot ce am adunat în drumul meu legat de această temă.

Vă invit să le descoperiți și să vă descoperiți în ele și în tot ce ne definește ca popor, conștienți fiind și rămânând, că facem parte dintr-un întreg și trebuie să respectăm tot ce omul a creat frumos pe Pământ. Să nu uităm în același timp că tot ce noi creem, e inspirat din ceva mult mai măreț, și anume natura cu tot ce ne înconjoară”, Ileana Horoba-Danci.